Anxietatea este una dintre cele mai des întâlnite emoții umane, iar în cazul în care aveți îndoieli în recunoașterea ei trebuie sa știți ca sentimentul care o însoțește este frica.
Anxietatea este definită și ca „teama fără obiect”, o frică de „ceva” ce își poate face apariția în viitor, pentru care nu există dovezi că s-ar putea întâmpla, dar care totuși ne determină să nu fim noi înșine și de multe ori să nu ne putem bucura de ceea ce ne aduce prezentul. În cazuri extreme, anxietatea poate ajunge la niveluri atât de înalte încât ne împiedică nu numai să ne bucurăm de lucrurile bune din viața noastră ci și să putem funcționa în condiții de normalitate. Ca în orice situație, echilibrul este valabil și aici: un grad moderat de anxietate ne ajută să fim prevăzători și să ne ferim de diverse situații care ne pot provoca rău. Peste nivelul acesta însă va începe să fie generatoare de disconfort.

Cum recunoaștem anxietatea? De unde știm că este vorba despre anxietate sau o teamă îndreptățită?

Anxietatea presupune o stare de neliniște si îngrijorare greu de controlat, iar pe lângă sentimentul de frică, de care putem fi mai mult sau mai puțin conștienți, există și componenta cognitivă: gândurile. O persoană anxioasă se va întreba: „ce o să fie dacă….?”. Și acesta va fi gândul generator al emoțiilor de teamă si stărilor de neliniște și insecuritate.
De multe ori, pot apărea și manifestări somatice – acestea sunt manifestări corporale, care au drept cauză stările emoționale ale persoanei: de exemplu, atunci când aveați emoții înaintea unui examen și simțeați furnicături în stomac, sau aveați alte simptome gastrice, tremurături, transpirații, toate acestea sunt afecțiuni somatice. Este reacția corpului la emoțiile care nu sunt „auzite” de persoana în cauză. Și pentru că emoțiile nu sunt ascultate, corpul va fi cel care va prelua „controlul” și va spune: „dau eu de știre că ceva nu e în regulă, că teama este aici, pe mine nu mă va ignora, durerea nu o ignoră niciodată”. Dacă emoțiile pentru examen nu ar fi existat, nici manifestările somatice ale corpului nu și-ar fi făcut apariția.
Alte simptome somatice care însoțesc starea de anxietate pot fi:
– Insomnii
– Dureri de cap
– Nervozitate
– Tremor
– Tensiune musculară
– Amețeală
– Incapacitate de relaxare
– Transpirații
– Tahipnee (respirație accelerată)
– Simptome gastrointestinale (dureri abdominale, gură uscată) și cardio-vasculare (palpitații).

Ce facem în situația în care ne dăm seama că suferim de stări anxioase?
În situația actuală, în care suntem în plină pandemie, în care libertatea de mișcare este îngrădită și la care se adaugă incertitudinea a ce se va întâmpla, cât va mai dura, nesiguranța locului de muncă, a viitorului, a lui „ce va fi…”, anxietatea devine o stare firească.

Primul impuls pe care unii dintre noi îl avem atunci când simțim că ne cuprinde teama este să o ignorăm, să o ținem sub control, să nu o lăsăm să își facă de cap. Ei bine, primul lucru pe care îl aveți de făcut într-o astfel de situație este să vă aplecați asupra ei și să îi dați atenție: este normal ca în situația asta, anxietatea să fie prezentă. Vedeți ce are să vă spună și ascultați-o până la capăt: „ce va fi dacă….?” ce? mergeți cu gândul până la sfârșit. Se va întâmpla cutare lucru. În regulă, ce voi face atunci? Și foarte important ce pot EU să fac acum? Probabil că unii dintre noi au mai multă experiență în a o ignora și a o ține sub control decât în a fi în regulă și a accepta prezența ei. Este o problema de timp și exercițiu până ce va veți obișnui cu această nouă abordare a fricii care nu vă dă pace. Reveniți în prezent, în aici si acum și vedeți ce anume vă supără aici și acum. Aruncați o privire în jurul vostru și conectați-vă la ceea ce ESTE, nu la ceea ce VA FI.

Trăim în condiții de incertitudine și asta presupune un stres în plus în viața noastră. Atunci când acesta ajunge să vă creeze dificultăți și stări de anxietate, amintiți-vă că oamenii sunt construiți într-un mod care poate tolera un grad destul de ridicat de incertitudine. Fiecare nouă zi ne aduce în viață lucruri noi, pe care nu le controlăm și nici nu am putea chiar dacă am vrea. În fiecare nouă zi avem de-a face cu lucruri incerte și nu ne îngrijorăm pentru acestea. Sau nu pentru toate. Nici nu se pune problema capacității de anticipare a tuturor problemelor ce ar putea apărea pe parcursul unei zile. Vin, le trăim, vedem cum le rezolvăm sau cum ne bucurăm de ele și…cam atât. Ideea că am deține controlul absolut asupra noastră, a vieții noastre sau a celorlalți este doar o iluzie.

De multe ori, ignorăm primele semne de anxietate și așteptăm să treacă de la sine. Uneori acest lucru se poate întâmpla, dar de multe ori persistă, se cronicizează și anxietatea devine din ce în ce mai puternică și mai greu de gestionat. Și de tratat. Nu ezitați să cereți sfatul unui specialist, al unui psiholog, psihoterapeut sau psihiatru. În situațiile acute, poate fi nevoie de medicație ce poate fi prescrisă numai de către medicul psihiatru. Nu vă supuneți inutil unui disconfort, mergeți și sfătuiți-vă cu un specialist cât mai devreme că să vă scutiți pe voi înșivă de un disconfort ce poate fi evitat.

Amintiți-vă că sunteți doar un om, cu puteri limitate și este în regulă să simțiți din când în când, teamă. Și mai amintiți-vă că „Viața nu este despre a avea în mână cele mai bune cărți, ci de a juca o mână proastă în cel mai bun mod.” („Life is not a matter of holding good cards, But of playing a poor hand well.”Robert Louis Stevenson, 1850-1894).

Dacă întâmpini probleme legate de statul în casă sau de anxietate, sau vrei sa vorbim mai multe, mă poți contacta la adresa de e-mail Alexandramaftei@yahoo.com, sau pe Facebook la https://www.facebook.com/alexandrasmaftei/.

În contextul actual, în care până acum ni s-a recomandat să stăm în casă și recent recomandarea s-a transformat în obligație, unul din lucrurile majore care se vor fi schimbat în viața noastră este lucrul de acasă.

Pentru unii, să lucrezi de acasă poate fi un mare lux: te trezești mai târziu, nu mai pierzi vremea în trafic, poți sa mai faci câte ceva între timp, poți lucra în pijamale! Poți lucra pe tot parcursul zilei, îți poți lua o mică pauză la prânz în care să faci alte lucruri, pentru că oricum vei lucra până mai târziu, că tot ai laptop-ul cu tine.
Pentru unii, toate acestea pot deveni la un moment dat un adevărat stres, pentru că își vor da seama ca vor lucra mai mult, că nu se simt confortabil, că se vor odihni mai puțin și calitatea somnului va scădea.

Pentru alții, poate fi un adevărat stres de la bun început: lipsa de program, de socializare, statul acasă toată ziua cu copiii în timp ce trebuie să lucrezi.
Lipsa ieșitului în lume, lipsa unei constrângeri sociale care te obligă să te aranjezi atunci când mergi undeva te poate transforma într-un adevărat „om al peșterii”. Ce sens are sa te bărbierești sau să te aranjezi dacă tot stai in casă? Sau să schimbi tricoul? Sau pijamaua? Sau de ce să te mai dai jos din pat, când poți lucra de acolo: „Ce tare! Nu visam niciodată că aș putea să trimit un e-mail de serviciu din vârful patului fără să fiu bolnav.”

Toate aceste schimbări ale rutinei zilnice și renunțarea la unele dintre ele vor avea efecte nu tocmai grozave asupra psihicului și stării de bine.
Astfel, vă propun mai jos câteva recomandări care v-ar putea ajuta să vă simțiți mai bine cu voi, în lucrul de acasă:

1. Lipsa unui program creează de multe ori disconfort și dezordine în viețile noastre. Chiar dacă nu mai sunteți chiar atât de constrâns de program, nu renunțați la el. Chiar dacă acum îl puteți relaxa, pentru că veți avea ceva mai mult timp-pe care îl câștigați de la transport să zicem- ordinea în viața de acasă este importantă: ne dă un sens, și ne face să fim mai eficienți în ceea ce vrem să întreprindem.

2. Nu renunțați la rutina zilnică: faceți în continuare lucrurile pe care le făceați și atunci când plecați la serviciu: dușul, schimbatul hainelor, deodorantul. Acestea au rolul de a vă pregăti mintea pentru o nouă etapă a zilei. Veți simți că organismul se dezmorțește, iar creierul se pregătește pentru o nouă activitate pe ziua respectivă. Dacă rămâneți în pijamale, e ca și cum nu v-ați dezlipit încă de pat, deci de somn, iar organismul va rămâne în continuare cu starea de somnolență, așteptând venirea unui impuls care să îi spună ce să facă. De exemplu dușul sau câteva exerciții fizice îl vor lămuri că e timpul să își înceapă partea activă a zilei. În lipsa acestui impuls, oricare ar fi el, va rămâne lent și fără energia pe care ar avea-o în mod obișnuit.

3. Dacă sunteți o persoană sportivă, vă puteți face o rutină zilnică de dimineață de exerciții fizice, iar internet-ul este plin de astfel de exerciții pentru absolut tot ce vreți să lucrați: fie că vreți să vă păstrați în formă, că aveți dureri de spate-care pot să apară și de la lucratul în pat sau de la lipsa de mișcare. Această rutină este bună inclusiv pentru cei care nu sunt mari amatori ai sportului: mișcarea va aduce energie organismului, va pune sângele în mișcare și vă veți simți mai vioi și mai energici.

4. Atunci când lucrați, oricât de tentant ar fi să o faceți din pat, renunțați. Deserviciul pe care vi-l faceți lucrând astfel este unul major: atunci când vă așezați în pat, creierul „se pregătește” de culcare. Atunci când veți începe să lucrați va face eforturi mari să se concentreze la ceea ce îi dați să facă, pentru că el se relaxează atunci când vă aflați acolo. Asta nu este tot. Atunci când veți vrea să dormiți și vă veți așeza în pat, creierul va fi pregătit să lucreze-pentru că asta face acolo de o perioadă- și vă va fi mult mai greu să adormiți. Creierul vostru nu va mai înțelege ce trebuie să facă și un somn neodihnitor sau chiar insomnii își pot face apariția.

5. Acum că am lămurit cum este cu lucrul din pat și că lucratul de acasă nu înseamnă lucru din pat, unde o să lucrăm? Si aici este un mic detaliu demn de luat în calcul. Dacă vreți să vă mai relaxați din când în când, atunci nu lucrați în locul în care vă relaxați. Dacă vă luați câte o mică pauză și stați să zicem la televizor, atunci ar fi de preferat sa nu lucrați în fața televizorului. Ca și în cazul lucratului din pat, lucrul dintr-o zonă de relaxare nu este indicat: din nou, creierul nu va ști dacă e rost de relaxare sau de muncă și amestecându-le, veți ajunge să nu vă simțiți nicicum bine: nu veți fi nici relaxați, nici nu veți simți că ați lucrat și satisfacția muncii va fi diminuată. Pe termen lung, nu veți mai ști cum vă simțiți și nu vă veți da seama dacă vă simțiți bine sau nu și asta vă poate aduce stări de oboseală, frustrare și disconfort. De aceea cel mai indicat este sa va faceți un colț unde să aveți biroul de lucru. Și doar acolo să lucrați. Atunci când creierul se va obișnui cu locul acela, va ști că acolo este locul de lucru și va intra imediat pe „pilot automat”, adică de lucru. Vă va fi mult mai ușor să va concentrați la ceea ce aveți de făcut.

Crearea unui spațiu separat de lucru fie că este o cameră destinată acestui scop, fie că este un mic colt într-o altă cameră, vă va fi de ajutor în treaba pe care o aveți de făcut.
Toate aceste delimitări ale spațiului în care veți sta în următoarele zile sunt foarte importante: locul de dormit, locul de relaxare, locul de lucru. Având spații diferite, creierul va ști ce să facă în fiecare dintre ele, și pentru că veți fi conectat la câte un singur lucru odată și nu la mai multe (nu veți amesteca dormitul, relaxarea și lucrul) le veți simți mai intens și vor fi cu mult mai satisfăcătoare.

Dacă întâmpini probleme legate de statul în casă sau vrei sa vorbim mai multe, mă poți contacta aici pe site in pagina Contact,
la adresa de e-mail Alexandramaftei@yahoo.com, sau pe Facebook la https://www.facebook.com/alexandrasmaftei/

De multe ori ni se întâmplă să ne simțim triști, abătuți și fără speranță și suntem tentați să spunem ca suntem deprimați, că suferim de depresie. Sentimentul de tristețe care ne copleșește uneori este catalogat în mod eronat drept depresie. Tristețea și depresia nu reprezintă același lucru. Este adevărat că atunci când suferim de depresie suntem triști, dar reversul nu este valabil.
    Este normal să avem sentimente de tristețe atunci când suferim o pierdere, pentru că acesta este sentimentul adecvat pierderii: tristețea. Ar fi nefiresc să ne simțim veseli când suferim o pierdere, la fel cum ar fi nefiresc să simțim fericire când cineva ne încalcă un drept. Sentimentul autentic, firesc unei pierderi este tristețea, tot așa cum furia este sentimentul adecvat în situația în care cineva ne încalcă flagrant un drept.
    Cum știm atunci dacă suferim de depresie? Iată mai jos câteva semne care pot indica o astfel de afecțiune:
1. sentimente de tristețe sau vid interior, lipsă de speranță cea mai mare parte a zilei,
2. o diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile cea mai mare parte a zilei și aproape zilnic,
3. modificări de greutate (cel puțin 5% într-o lună) sau modificări ale apetitului care se manifestă zilnic,
4. insomnie sau hipersomnie (doarme mai mult decât de obicei), aproape în fiecare zi,
5. agitație sau lentoare psihomotorie,
6. oboseală, lipsă de energie, aproape zilnic,
7. sentimente de inutilitate, vinovăție excesivă aproape zilnic,
8. dificultăți în gândire și concentrare (ce se pot manifesta inclusiv prin lipsă de memorie) precum și dificultate în luarea de decizii, aproape în fiecare zi,
9. gânduri recurente de moarte.
    La copii și adolescenți, depresia se manifestă mai degrabă ca irascibilitate decât ca tristețe, și poate din această cauză în ultimii ani auzim de tot felul de cazuri de suicid la copii și adolescenți pe care cei din jur nu i-ar fi bănuit ca fiind suferinzi de depresie. Și asta se întâmplă pentru că cel mai mare risc al depresiei este suicidul.
    Depresia, poreclită „guturaiul psihiatriei” este tratată de multe ori cu indiferență, este ignorată la gândul că trece ea cumva. Este confundată cu tristețea și se agravează pe nesimțite, dând stări de suferință emoțională pe care credem că le putem controla și că vor trece de la sine. Pentru că cel mai mare risc al depresiei (în special al tulburării depresive majore) este cel de suicid, atunci când bănuiți că suferiți de un astfel de diagnostic, nu așteptați agravarea simptomelor, mergeți și consultați un psiholog sau un psihiatru pentru a vedea ce este de făcut. 7% din populație suferă de această afecțiune și vorbim în general de persoane tinere, a căror viață profesională, socială și familială este influențată de un astfel de diagnostic. Nu vă lăsați păcăliți: această afecțiune nu este o chestiune de alegere, tot așa cum nu alegem să ne rupem un picior atunci când ne ducem la schi iarna.
    Apariția ei, nu foarte bine explicată și cunoscută la acest moment, pare a fi legată de anumiți factori, dintre care stresul ocupă un loc de cinste. Un studiu efectuat în 2012 (Burghy și colab.) a constatat că fetele care în primul an de viață au un nivel mai crescut de stres, vor avea un nivel mai crescut de cortizol (hormon produs de glanda suprarenală) la vârsta de 4-5 ani, care va duce la vârsta de 18 ani la predispoziție pentru depresie și anxietate.
    Cum se explică „științific” depresia? Datorită ultimelor descoperiri în domeniul medical, al aparaturilor de ultimă generație și analizelor sofisticate care se pot face, studiile asupra creierului își fac simțită prezența și în cazul depresiei. Nu este o explicație ușoară și probabil că va suferi modificări în timp, pe măsură ce știința va dezvălui noi și noi informații despre modul complex de funcționare al creierului. Iată un exemplu simplu: s-a observat că o anumită rețea neuronală din creier (rețeaua numită „default mode”) rămâne activă tot timpul în cazul persoanelor care suferă de depresie, în timp ce aceeași rețea se oprește din funcționare la persoanele care nu suferă de această afecțiune atunci când persoana respectivă întreprinde o acțiune orientată către exterior (de exemplu, când stă de vorbă cu cineva). Deci o persoană care nu suferă de depresie va avea o rețea „default” care se activează atunci când stă relaxată, când meditează, sau se gândește la propria persoană sau la trecutul sau viitorul său. În momentul în care persoana va trece la o altă stare care o va orienta către exteriorul său, să zicem, dă un telefon și vorbește cu un prieten, această rețea își va reduce activitatea. Dacă persoana care face aceste lucruri ar suferi de depresie, in timpul ambelor acțiuni această rețea rămâne activă. În mod similar, această rețea neuronală se hiper-activează la persoanele care au depresie, (spre deosebire de cele care nu suferă de depresie și la care rețeaua în cauză nu are aceeași reacție) atunci când sunt puse să privească pasiv anumite secvențe care relevă evenimente negative. Astfel, se pare ca modul de conexiune al rețelelor neuronale, felul în care funcționează și interacționează neuronii sunt legate de existența depresiei.
    Hormonii, modul de eliberare al acestora în organism are un rol foarte important în declanșarea depresiei, dar și în reducerea acesteia.
    Acestea sunt doar câteva exemple despre ceea ce se întâmplă in organismul nostru atunci când suferim de depresie.
    Stresul are „darul” de a modifica părți și modalități de funcționare ale creierului nostru, care vor duce la depresie. Dacă suntem stresați timp de o săptămână, această săptămână va fi suficientă pentru modificări fiziologice ale creierului nostru, modificări ce pot duce la dificultăți în capacitatea de memorare, de gândire și evident, vor putea produce depre
sie.
    Întâmplările din viața noastră ne supun unor niveluri de stres mai mari sau mai mici, cauzatoare sau nu de depresie. Nu putem influența mereu întâmplările din viața noastră, ce putem face însă, este să ne raportăm la ele diferit, astfel încât să nu punem mai mult „gaz pe foc” atunci când avem de suferit.

Ce ne face să credem că suntem responsabili de rezolvarea problemelor celuilalt? Că fericirea celuilalt este o răspundere pe umerii noștri? Dacă noi suntem responsabili de fericirea celuilalt, cine va fi responsabil pentru fericirea noastră? Dacă răspunsul este tot „noi”, „eu” sunt responsabil și de fericirea mea dar și de a celorlalți, atunci care mai este responsabilitatea celuilalt? Răspunsul este unul foarte simplu și intuitiv, îl știm cu toții: fiecare este responsabil pentru propria fericire. Nu putem învinovăți pe nimeni că nu are grijă de noi să ne facă fericiți. Și nici noi nu ne putem învinovăți că nu i-am făcut pe alții fericiți. Întrebarea este „Ce faci tu pentru tine, ca să fii un om fericit”? „Ce faci tu, pentru tine, să îți fie bine?”
Am întâlnit nu unul, ci mulți oameni epuizați emoțional, uneori și fizic, pentru că au avut mereu grijă de alții și niciodată de ei înșiși. Au ajuns nefericiți, pentru că nu au acordat propriei lor persoane atenția sau grija cuvenită.
Știți „discursul” stewardesei din avion înainte de decolare: „în eventualitatea puțin probabilă a depresurizării cabinei, măștile de oxigen vor cădea automat din tavan. Persoanele însoțite de copii își vor pune mai întâi propria mască și abia apoi pe cea a copilului”? Sună surprinzător: cum, nu punem mai întâi masca celui mic? Nu el are prioritate? Ce se întâmplă dacă adultul leșină din lipsă de oxigen? Cine îi va mai pune masca celui mic? Copilul nu are nicio șansă de supraviețuire în lipsa adultului. Cam tot așa se întâmplă și cu fericirea: cum aș putea oferi cuiva ceva ce eu nu am? Cum pot aduce cuiva bucurie, dacă eu sunt morocănos și abătut? Dacă sunt obosit și epuizat și nu îmi „încarc niciodată bateriile”, cum îi pot da un ajutor de calitate celui de lângă mine? Dacă avem grijă de propria persoană și de propria fericire, ajutorul pe care îl putem oferi celorlalți poate fi de o calitate mult mai bună, în felul acesta le putem fi mult mai de folos.
Vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți vinovat pentru că cel de lângă voi este nefericit și nu ați făcut suficient de mult pentru a-l binedispune?
Vi s-a întâmplat vreodată să vă lăsați la o parte, să vă ignorați sentimentele, oboseala, programul, limitele fizice pentru a face ceva pentru altcineva?
Vi s-a întâmplat să săriți în ajutorul cuiva fără ca acesta să v-o ceară? Să îi găsiți soluții pentru probleme legate de ceea ce vă spune, fără să întrebați înainte ce ar avea nevoie de la voi?
Toate acestea sunt situații pe care le întâlnim la tot pasul, și sunt acțiuni pe care le facem, mai des sau mai rar, uneori, fără a analiza prea mult situația; ne întâlnim cu un prieten care are un necaz și care începe să ne povestească despre ce este vorba și, ca un bun prieten ce îi suntem îi sărim în ajutor cu soluțiile: ai încercat să faci cutare sau cutare lucru? … dar dacă făceai așa, poate că era mai bine. Ați observat vreodată ce reacție are cel pe care îl ajutați? Este mulțumit de ajutor, va face ceea ce i-ați sugerat să facă? Sau începe un soi de „dans” în care pentru orice soluție oferită vă va răspunde începând cu „da, dar…”?
Dacă așa stau lucrurile, este posibil ca el să nu aibă nevoie de niciun ajutor, ci poate doar vrea să fie ascultat, sau direcția în care îi oferiți ajutorul nu este cea dorită de el. Faptul că îi oferim ajutorul nostru este demn de laudă: suntem acolo pentru prietenul nostru și vorba aceea „prietenul la nevoie se cunoaște”. Cum să nu îl ajuți atunci când vezi că are un necaz?
Aici intervine o mică paranteză: de ce sar să îl ajut fără să îmi ceară acest lucru? Nu cumva îl tratez ca pe un copil care nu știe să spună ce vrea? Sau îl cred incapabil să își rezolve singur problemele? Care e beneficiul meu când voi fi sărit să îl ajut ți el mă va fi refuzat sau îmi va fi ignorat toate soluțiile? Acesta nu este altceva decât un joc psihologic în care eu, salvatorul, voi încerca să îl salvez pe el, victima, fără ca aceasta să aibă nevoie de ceva de la mine. Fără să intru în teoria jocurilor psihologice, vă gândiți cumva că trebuie să faceți ceva pentru celălalt și acesta e un lucru frumos, pentru că vă gândiți să îl ajutați. Am putea să ne gândim însă că dacă omul nu vrea ajutor de niciun fel, e posibil să fim chiar intruzivi, venind cu tot felul de idei nesolicitate. Iar ajutorul nesolicitat nu este, în majoritatea cazurilor, binevenit.
Să ai grijă de propria fericire este un lucru normal și firesc. Pentru că dacă tu singur nu ai grijă de propria fericire, cine altcineva să o facă? Să învinuiești pe cine pentru lipsa ta de fericire? Prietenii, vecinii, părinții?
Nu de puține ori, în viața de cuplu ne dorim ca celălalt să se gândească la noi și ni se pare normal și firesc ca el/ea să știe ce aștept de la el, dar totuși nu se întâmplă ceea ce ne dorim. Ne așteptăm ca el/ea să facă un anume lucru pentru noi, pentru că e „normal” că asta îmi doresc de la el. Cine stabilește ce este normal într-o relație dintre doi oameni? Cum ar putea să știe celălalt dacă noi nu îi spunem ce ne dorim de la el? Da, sună foarte frumos și foarte romantic ca iubitul/iubita, soțul/soția să vină și să ne surprinde cu ceva la care visam de mult, dar despre care nu i-am pomenit nici măcar odată. Și pe cât de frumos, tot atât de nerealist: nimeni nu este ghicitor de gânduri și dacă ne gândim mai bine, ne dăm seama că este mai bine că nu ne putem ghici gândurile unii altora. Cine știe ce războaie ar mai izbucni în casele și în sufletele noastre dacă una ca asta s-ar întâmpla! Cereți așadar ce vreți de la partenerul vostru, spuneți-i deschis ce vreți de la el, asta vă va scuti de multe discuții inutile și necazuri. Nu de toate, dar de o bună parte din ele. Pentru că una este să fii atent la nevoile celuilalt și să îi îndeplinești dorințele și alta este să ghicești cam ce ar avea nevoie.
Fie în cuplu, fie în afara lui, în viață trecem prin tot felul de evenimente nefericite, aducătoare de tristețe. Și este in regula să fie așa, pentru că nu am ști să ne bucurăm de fericire, dacă nu am ști să ne trăim tristețea. Tristețea și bucuria sunt un continuum al aceluiași sentiment: mai țineți minte axa numerelor reale de la matematica din școală? Numerele porneau de la minus infinit, apoi începeau să crească până la zero și apoi deveneau pozitive, până la plus infinit. Cam același lucru se întâmplă cu tristețea și fericirea: tristețea cu cât este mai mare, cu atât „tinde spre minus infinit” și cu cât începe să scadă, se transformă în bucurie, apoi fericire. Cu cât cel de lângă noi este mai nefericit, cu atât mai mult vom vrea să îi ajutăm, să le arătăm compasiunea noastră și să îi încredințăm că suntem alături de ei. Cum o facem însă este foarte important: nu este mai elegant să le arătăm că ne pasă, că ne pare rău pentru ei, că le suntem alături și să întrebăm mai întâi dacă și cum îi putem ajuta? Pe lângă eleganța gestului, putem vorbi și despre a fi mai eficient în acordarea ajutorului pentru că ne va scuti de a face eforturi inutile care nu l-ar ajuta pe prietenul nostru, pentru că întrebând înainte am vedea cum îl putem ajuta cu adevărat și cum putem fi amândoi mulțumiți de ajutorul dat, pe de o parte pentru că am depus un efort ce nu s-a irosit, iar pe de alta, pentru că prietenul a fost cu adevărat sprijinit în ceea ce a avut nevoie. În plus, uneori situațiile sunt atât de grele, încât singurul și cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să fiți acolo, alături de el. Doar atât. Da, cu cât este mai grea situația și mai fără ieșire, cu atât rolul celuilalt este mai simplu: să fie acolo pentru celălalt. Contează mai mult decât vă puteți imagina.
În astfel de situații, propria experiență este probabil cea care ne poate spune cel mai bine despre cum să ne oferim ajutorul și v-aș propune în acest sens să faceți următorul exercițiu: amintiți-vă cum a fost ultima oară când ați fost într-o situație grea și ați avut nevoie de ajutorul cuiva și felul în care l-ați primit. Și acum gândiți-vă cum ar fi fost dacă ați fi fost întrebați înainte și dacă ați avea de ales, ce variantă ați alege: cea în care „salvatorul” vine cu soluția pe care o impune direct, sau ați prefera să vă întrebe înainte cum v-ar putea ajuta? Ați avut nevoie să fiți doar ascultat și ați primit sfaturi pe care nu le doreați, sau ați primit ceea ce ați avut nevoie fără să cereți? Răspunsul aparține fiecăruia dintre noi. La fel și decizia de a ajuta și modul în care ajutăm. La fel și responsabilitatea fericirii. Este numai și numai a noastră.
Dacă vrei să afli mai multe, mă poți contacta aici: https://www.alexandramaftei-psiholog.com/contact, sau pe pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/alexandrasmaftei/. Îți voi răspunde cu plăcere.

Timpul va trece, Ionel devine adult, ce credeți că se va întâmpla cu un adult care are credința că toți ceilalți sunt mai buni decât el, iar că el nu are nicio valoare, nu este suficient de bun? Va deveni un adult nesigur pe el, fără inițiativă, fără încredere în forțele proprii. Nu are vreo legătură cu inteligența cu care a fost înzestrat, pentru că aceasta nici nu intră în discuție, limita este deja pusă pentru că ceilalți „știu mai bine”, „sunt mai buni”, „sunt mai bine pregătiți”. Acesta este felul in care copil fiind, Ionel a decis că ceilalți vor fi mai buni decât el, iar credința aceasta îl va urmări în viață și i-o va afecta.
Acesta este doar un exemplu al felului in care o credință ne poate influența viața de adult.
În copilăria mică stabilim dacă vom fi un adult de succes, un om obișnuit, sau…un hoț. Dacă vom fi un hoț care va fi prins, sau unul care nu va fi prins niciodată.
Cel mai bun exemplu este cazul unor gemene univiteline (deci care erau identice și aveau același bagaj genetic) care au trăit ambele in aceeași familie: cu un tată alcoolic. Adulte fiind, una dintre ele devine alcoolică, iar cealaltă o femeie de succes, care nu are niciun fel de afinitate pentru alcool. Întrebate fiind cum au ajuns în acest punct al vieții lor în acest fel, răspunsul lor a fost identic: „am avut un tată alcoolic”.
Deși gemene identice, cu un bagaj genetic identic, crescute în același mediu, de aceiași părinți, supuse acelorași reguli și condiții, au avut un scenariu de viață radical opus: în timp ce decizia uneia a fost „am să fac totul pentru a nu ajunge ca tatăl meu alcoolic”, decizia celeilalte a fost „nu pot fi altfel decât ca tatăl meu, altă cale nu există”.
Astfel de decizii sunt luate în copilăria mică, atunci când ele nu sunt conectate la o judecată limpede sau rațională, iar acest lucru se vede atunci când în cabinet, depănând amintiri despre copilărie și comportamente deranjante din viața de adult, acestea ies la iveală din subconștient. Odată scoase la lumină, odată ce devenim conștienți „de ce” facem un anume lucru și cum, abia atunci putem face o schimbare profundă. Până atunci însă totul este doar o poleială forțată, pe care ne străduim să o menținem la suprafață, urmând ca la primul impas, să o dăm la o parte, pentru că prețul pe care îl plătim pentru menținerea ei este prea mare.
Astfel de decizii ne însoțesc pe tot parcursul vieții noastre, o parte dintre ele ne vor fi de folos, altele vor fi o piedică în ceea ce dorim să devenim sau să realizăm. Vestea bună este că acestea pot fi schimbate. Nu este un lucru ușor, dar cu ajutorul psihologului, descoperirea lor și renunțarea la ele, apoi schimbarea cu noi decizii, pe care le considerăm utile și oportune, devine posibil.