Psihologie, Psihoterapie, Dezvoltare Personala
Contact
Blog

De ce să merg la psiholog, când pot sta de vorbă cu un prieten?

 
„Ce să caut eu la psiholog? Eu nu sunt nebun, nu am ce căuta acolo!” este una dintre frazele pe care le auzim foarte des în jurul nostru. Unii știu că a fi „nebun” nu este o chestiune de alegere, ci o stare de sănătate precară: așa cum ne îmbolnăvim de ficat, de rinichi, de stomac, tot așa ne îmbolnăvim și de „cap”. Nu aleg eu să fiu „nebun”, nu îmi spun: „astăzi o să sufăr de schizofrenie și mâine o să sufăr de ceva mai interesant, ia să vedem, o tulburare borderline sau poate una bipolară sau poate ambele?” Pentru că așa cum nu aleg să mă îmbolnăvesc de ficat, tot așa nu depinde de mine faptul ca sufăr de o boală psihică. 
Cei suferinzi de boli psihice sunt în general în grija psihiatrului, iar psihologul poate face cu ei ședințe de terapie care să îi ajute. Dar, pe lângă persoanele cu diagnostice psihiatrice, psihologul are si clienți care își doresc o schimbare: a unui comportament, a unei stări emoționale, a unei stări de lucruri din viața lor care nu funcționează așa cum își doresc sau nu funcționează la capacitate maximă. Un deces al unei persoane dragi, dorința de a deveni mai performant la locul de muncă, frici, temeri, anxietăți, depresii, atacuri de panică, toate acestea se adresează în cabinetul unui psiholog și își găsesc aici locul potrivit.
 
De ce să merg la psiholog, când pot sta de vorbă cu un prieten? Nu este nimic în neregulă în a sta de vorbă cu prietenii; aceștia ne ajută pentru că ne sunt aproape în momentele dificile ale vieții noastre, dar de multe ori acest lucru nu este suficient pentru că avem nevoie de mai mult decât doar de „a sta de vorbă”. În ședința de psihoterapie lucrurile sunt mult mai profunde: psihoterapeutul nu se va rezuma la asculta povestea, te va ajuta să înțelegi de ce faci anumite lucruri, te va ajuta să îți înțelegi comportamentul, scoțând din inconștient, la suprafață, în conștient, conținuturile care au determinat comportamentul încă de la început.
De exemplu, un copil pentru care părinții nu sunt disponibili, va învăța că nu este important pentru ei, că nu îi poate deranja și dacă este admonestat deseori atunci când solicită atenție, va învăța că este acceptat doar atunci când nu face nimic. Va învăța că ceva nu este în regulă cu el, pentru că altfel părinții l-ar băga în seamă și nu ar fi tot timpul ocupați, dar va putea realiza și că nici cei din jur nu sunt în regulă, pentru că nu sunt disponibili, pentru că sunt mereu furioși etc.
Dacă atitudinea celor din jur se va fi manifestat suficient de des, copilul va înceta să mai spere că va obține ceea ce are nevoie de la părinții săi, se va resemna și în același timp va rămâne cu credința că nici el și nici ceilalți nu sunt în regulă, nu au vreo valoare sau vreo putere de a face ceva. Credința aceasta suficient repetată și întărită de comportamentul celor din jur, va trece la un moment dat din conștientul lui în inconștient și va rămâne acolo cel mai probabil pentru tot restul vieții. Este ca atunci când te ferești de foc, pentru că știi că te arde. Nu te mai apropii de el, pentru că te-ai ars. Nu îți amintești ultima arsură (care este pe undeva prin inconștient), sau cea mai gravă arsură suferită, ci treci direct la acțiune: nu te apropii de foc. Mecanismul este format: „FOC” înseamnă „FERESTE-TE” și instinctiv nu băgăm mâna în foc pentru că mecanismul deja format atunci când ne-am ars a intrat imediat in funcțiune si creierul nu mai scoate la iveală mecanismul care este acum în inconștient. În același fel, mecanismul „nimeni nu este în regulă pe lume, nici eu nici ceilalți”, ajunge în inconștientul copilului, de unde va dicta comportamentele corespunzătoare. Astfel, copilul va ajunge un adult lipsit de încredere în el și în cei din jur, fără a fi conștient de cauzele care au dus la credința sa provocatoare de nefericire (eu nu sunt în regulă, nici ceilalți nu sunt în regulă, nimeni nu este în regulă și nu e capabil de nimic) și fără a fi măcar conștient de credința în sine care acum sălășluiește pe tărâmul inconștientului.
Să luăm un alt exemplu: un copil care se bucură de atenția părinților, dar care este mereu muștruluit pentru că nu este atent, pentru că ceea ce face nu face bine, pentru că nu a luat 10 pe linie ca alți copii etc. Părerea acestuia despre sine este că nu este suficient de bun și că cei din jurul său sunt mai buni/deștepți/capabili decât el. Dacă observațiile și muștruluielile continuă suficient de mult timp ca el să fie convins de acest lucru, va deveni un adult care nu se valorizează pe sine, pentru care cei din jur știu mai bine, fac mai bine, pot mai bine. Va fi timid, nesigur pe sine și probabil introvert și va reacționa în consecință. Adult fiind, va fi deranjat de comportamentele sale; poate că la serviciu nu are curajul să iasă în față, să se implice mai mult într-un proiect, nu are curajul de a-și susține sau măcar expune punctul de vedere și nici nu va ști de ce este „așa”. Oricât ar sta de vorbă cu prietenii, nu va putea ajunge la conținuturile inconștiente împământenite, astfel încât să vadă de ce are un anume comportament și mai ales, cum îl poate schimba.
Dacă vă întrebați cum se formează o astfel de credință în creierul unui copil, grație noilor descoperiri din domeniul neuroștiințelor, există și explicația „tehnică”: atunci când ni se întâmplă ceva, în creierul nostru apare o conexiune neuronală și cu cât evenimentul respectiv se va repeta de mai multe ori, cu atât conexiunea respectivă este mai puternică. Acesta este procesul învățării si de aceea „repetiția e mama învățăturii”: cu cât repetăm mai mult, cu atât calea respectivă este mai puternică și mai trainică. Este ca o cărare de pădure de munte bătătorită și adâncită de câți pași au trecut peste ea, iar atunci când plouă toată apa se adună pe ea. Să spunem că ploaia, picăturile de apă sunt evenimentele din viața noastră și că poteca bătătorită este conexiunea neuronală formată în creier. Așa cum în timpul ploii, apa va curge pe poteca cea mai bătătorită, acțiunile din viața noastră vor lua calea cea mai „cunoscută”, cea învățată de creierul nostru: „ceilalți știu mai bine, sunt mai buni decât mine”. Construirea altor „cărări”, în care să vedem că orice om are valoare și este bun se face cu ajutorul terapiei la pshilog și în timp.
Astfel de schimbări nu se pot petrece la o discuție cu prietenii, oricât ar fi de binevoitori și oricât de mult ar ține la prietenul lor.
Rămânem deci cu întrebarea: schimbăm sau nu poteca? Ne deranjează suficient de mult ca să facem efortul de a o schimba? Uneori nu ne dăm seama de cât de mare era disconfortul decât după ce am făcut schimbarea: „Ce bine ca am făcut asta! Oare cum am putut să stau atât de mult timp așa?” Alegerea ne aparține în totalitate și dacă noi nu o facem, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

Maftei Alexandra

Leave a Reply